fărâme de suflet

Aici o să vă las poemele mele şi scrierile mele de suflet, undele dintre ele publicate în volume colective sau/şi în presa scrisă unde am colaborat de-a lungul timpului, cu o remarcă legată de semnăturile mele, cel mai adesea constituind pseudonime precum "A. Opriş" sau "Bogdan Moroşanu"...








Săru’ mîna toamnă, bine ai venit! 

De cum s-au prăvălit Probajinile peste calendar, la "Schimbarea la Faţă", cînd cade prima frunză din codru, cum spune tata, de atunci, din zilele acelea cînd se sparge bîlciul în tîrg ceva parcă deodată s-a schimbat... Nici zăpuşeala nopţilor de-acum pe zi ce trece mai lungi, nici soarele amiezelor mult mai blajine nu mai sînt la fel, decupate parcă din alt tablou pe care, aşa, peste noapte, o mînă de maestru vine să-i traseze tuşele la fiecare sfîrşit a lui "cuptor". Dimineţile de pe la sfîrşitul verii de-acum sînt desprinse parcă dintr-o simfonie în care tonurile după care se dă ora exactă a primelor bineţi nu mai seamănă deloc cu cele de astă vară. Zdrăngănitul găleţilor de plastic ale femeii de servici de pe scara blocului, ca şi trapul bidiviilor ce muşcă asfaltul trecînd, în zori, dinspre obor cu primele căruţe ticsite cu scîndură, împlinesc ceasurile mult mai aproape de ora cînd ţîncii fac ochi visînd la ultimele zile de vacanţă. Totul este mai aproape de miezul zilei, dimineţi întîrziate şi amurguri grăbite împreunîndu-se grav în sărutul molatec şi timid, ca de fată mare, al soarelui obosit ce brăzdează augustul dinspre aşternutul crizantemelor deja îmbobocite, către înălţimile perdelelor de struguri date în pîrg. Ca un prinţ bălai, orizontul se scaldă în lumina aceea de vis care mi s-a cuibărit în fiinţă încă din copilărie, cu razele mereu aceleaşi, care îmi dădea tîrcoale mai ales în zilele de dinaintea începutului de an şcolar, cînd cumpăna lui septembrie punea adesea peceţi de brumă pe pajişti, dar şi jăratecul din coamele merilor ionatani cu care petreceam iernile, uneori hăt pînă către Paşte. Apoi, totul se metamorfoza, mirosuri de tot felul învăluind plutirea angelică dinspre orizonturile rămase grele de povara roadelor, într-o caravană a melancoliei mereu mai stăpînă pe fiecare adiere odată cu apropierea Cuvioasei, cum o numea mama pe Sfînta Parascheva. Nimic din spectacolul toamnei peste care de multe ori cădeau cortinele posomorîte şi reci ale ploilor nu se rotunjeşte în amintirile mele fără şuviţele de lumină ce împodobesc de fiecare dată, ca-ntr-o reprezentaţie mereu bisată, creştetul anotimpului roadelor. Numai geamul de termopan al garsonierei de la etajul unu care aşteaptă de-acum zadarnic mîngîierea crengilor lungi ale corcoduşului rătăcit în peisajul cenuşiu din faţa blocului, numai ochiul acela trist, înfipt în peretele din beton, îl simt altfel, în fiecare dimineaţă. Nici nu mai ştiu sigur dacă eu sînt cel ce pătrunde cu privirea tainele amiezilor şi ale amurgurilor încă gălăgioase sau dacă nu cumva el mă priveşte pe mine, slobozindu-mi cîte puţin din explozia autumnală ce-mi îmbată fiinţa de fiecare dată pe vremea asta…
Preţ de o clipă, ticăitul dumnezeiesc al universului parcă se mută în altă dimensiune, atîta cît să-mi adulmec amintirile de unde niciodată nu m-aş mai întoarce dacă nu m-ar trezi pufăitul de mocăniţă al vinetelor care aproape că dansează pe tabla încinsă de pe aragaz... Astfel, mai învăţ încă o dată drumul către alte şi alte vise, socotind dulceaţa pepenilor de Dăbuleni ca pe o binecuvîntare şi un popas numai bun de luat ca reper pentru reîntoarcerea de la anu’, fără a uita să-i mulţumesc luminii, spunîndu-i, între două reverenţe: "Săru’mîna toamnă, bine ai venit"  !





Viorica…


* Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de sărbătoarea Bunei Vestiri, sau Blagoveştenia, cum mai este cunoscut în popor acest mare praznic cinstit în fiecare an de către creştinii ortodocşi în ziua de 25 martie

 "Mă cheamă Viorica, tati mi-a pus nume de floare ca să fiu şi mai frumoasă"... Asta i-a fost dintotdeauna fala zgîtiei cu ochii albaştri ca florile dintîi ale primăverii, de cum a făcut ochi printre "cei mari". Ar fi vrut să o cheme "Zîna", aşa, ca să-i semene numele cu chipul ei angelic, împodobit cu cîrlionţi bălai. Într-o zi însă, Maria, mama ei, i-a povestit minunea de dinainte de a veni pe lume, visul acela de care şi acum femeia spune că este nevrednică…
Pe cînd toţi ai casei se rugau zi şi noapte la Sfînta Fecioară ca să le dea Dumnezeu "un copil bun şi sănătos", iar tati al ei, răscolit de emoţie, alerga pe la toate bisericile să aprindă lumînări, cu două nopţi înainte de praznicul Bunei Vestiri, Mariei i s-a arătat în vis o făptură de lumină care i-a adus în dar un buchet de viorele cum nu mai văzuse niciodată. Totul s-a petrecut preţ de o clipă, după care femeia a rămas în visul acela, mută şi uimită de fericire, cu florile parcă vii, dintre care, una, cea mai strălucitoare parcă, purta cu sine un bob de mărgăritar care a ţinut pînă ce s-a trezit în ghionturile copilului care-i izbea pîntecul din toate puterile, dornic să primească lumina soarelui din primăvara aceea cîinoasă. Multă vreme s-a temut să mărturisească întîlnirea ei din vis, pînă în clipa în care mama ei, femeie bătrînă şi credincioasă, a "citit-o", spunîndu-i că este "semn de la Dumnezeu". Era în Sfîntul Post al Paştelui şi darul pe care cu toţii îl aşteptau cu înfrigurare a venit, tot ca prin minune, în vinerea de dinaintea Duminicii Floriilor, chiar înainte de "calendarul" după care medicii îi preziseră Mariei sorocul, cu ecografele lor cu tot.
Din cînd în cînd, fetiţa cu chip de zînă, alintată "Vio" de toată lumea, se agaţă de gîtul mamei cu privirea ei rugătoare din care femeia înţelege că iar trebuie să-i spună "povestea cu îngerul ei din vis", pe care "puiul frumos şi cuminte", aşa cum a cerut îngenunchind de atîtea ori în faţa icoanelor, o ascultă cu ochii umeziţi de mărgăritare de lacrimi. "Florile sînt darul de la Dumnezeu pentru oameni, ca să fie mai frumoşi şi mai buni, nu-i aşa?", întreabă de fiecare dată copila, ori de cîte ori Maria termină povestea aceea despre care nici acum nu-i vine să creadă că ea a fost aleasă ca să o rostească. De fiecare dată încuviinţează, dînd din cap, apoi faţa i se umple de şiroaie de lacrimi de fericire. "Da, tu eşti o floare din grădina Fecioarei Maria, aşa ca toţi copiii pe care bunul Dumnezeu ni-i dăruieşte pentru a duce Slava Lui mai departe", o lămureşte femeia, zîmbind, plină de bucurie. De cînd cu poveştile mamei, fetiţa bălaie pe care făptura de lumină a vestit-o în vis îşi împodobeşte sufletul cu toate rugăciunile învăţate de la bunica şi pleacă de fiecare dată la Duminica Floriilor, plină de lumină, să-şi întîmpine Stăpînul cu crenguţe de salcie şi cu mîţişoarele aduse de tati al ei anume pentru "zîna" care spune la toată lumea că pe ea o cheamă Viorica, bucuroasă că îngerul de lumină i-a dat nume...
*Articol publicat în cotidianul „Evenimentul”, regional al Moldovei, sub pseudonimul Bogdan Moroşanu

"Mucenicii" din vis...

* Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de sărbătoarea celor 40 de mucenici, cinstită în fiecare an în ziua de 9 martie

Ioane, Ioaneeeee, iar nu-ţi afli locu’... Te-o fi asprit baba ta, au ce te frămîntă, omule?” De dimineaţă femeia căuta cu coada ochiului spre Ion al ei care se ducea de colo, colo, fără rost, bîntuit de o altfel de frămîntare pe care Maria, femeia” lui, cum îi spune Ion, neaoş,  nu o dibuia deloc pentru că nu prea semăna cu cele ştiute, zilnice, cînd mai apasă peste stăpînul casei greutatea nevoilor din bătătură…
Femeie aşezată şi iubitoare, aşa cum a fost şi mumă’sa şi bunică’sa, Maria a spus mereu la lume că şi-a luat pereche după ea, iar dincolo de poarta casei n-a scăpat niciodată în sat nici umbră din vorbele de scădere care "intră în fiecare casă", cum se împacă ea uneori cu gândul tot la poveştile ştiute de la femeile mai trecute prin lume de la care a învăţat că oricât ar fi ea, dragostea, de mare, mai sunt şi zile înnourate după amiezile pline de soare de care şi ea a avut mai mereu parte, cu “omul” ei. Cu mîinile albe de făină şi cu capul aplecat peste copaia în care aluatul "sfinţilor" se închega cu fiecare mîngîiere a mîinilor sale care n-au obosit niciodată, se gîndea la hora unde, demult, l-a cunoscut pe flăcăul chipeş, ştergîndu-şi din cînd în cînd cîte o broboană de sudoare care-i brăzda faţa, aşa cum se-ntîmplă de fiecare dată cînd frămîntă. Cînd ostenea mai tare, se-ndrepta de şale, icnind parcă pe ascuns a durere, să n-o audă omul ei, şi îşi aşeza cu coatele basmau pe cap, după care se ducea lîngă fereastră să-şi mai tragă sufletul. Cîteva clipe se pierdea apoi cu privirea, hăt departe, pînă spre gîrla care curgea molcom, plină de sloiuri, aşa cum o ştia de fiecare dată că se unduieşte pe vremea "mucenicilor" cînd bătrînul Mihai, tat’su, îi aduna în ogradă pe toţi ai casei de băteau pămîntul cu botele pe care numai în acea zi le scotea de la căpriorul casei. Departe, în vîltoarea amintirilor, se trezi îngînînd vorbele acelea pe care n-o să le uite în veci, "Ieşi căldură din pămînt, intră tu frig în pămînt", aşa cum făce cînd era mică în chiotele fraţilor mărunţi, bucuroasă că de-acum gerul nu mai avea să se-ntoarcă pînă la iarnă. De fiecare dată ispăşea "bătaia pămîntului" veselă, ţopăind alături de fraţii ei mai mari pe care bătrînul Mihai îi scotea lîngă prispa casei numai în cămăşuţă şi cu tălpile goale "ca să-i prindă puterea primăverii, să fie voioşi şi buni de muncă tot anul şi să fie bărbaţi", cum spunea cu mîndrie tat’su, plecat de-acum să "bată" cerurile, cu obiceiurile lui cu tot. "Mai dă şi tu, fimeie, un pahar de vin, că, pînă mîine, poate s-or face patruzeci", o sminti Ion din gîndurile ei, aşezat pe scaunul scund din faţa vetrei încinsă de jăratec, gata să primească tăvălile cu "mucenici". De fiecare dată, pe vremea asta, omul ei umblă în butoiul unde este vinul cel mai de soi, să-şi ungă sufletul, “că doar e ziua bărbatului”, cum spune el, mîndru, că aşa se duce vorba din moşi, strămoşi…
Cît a fost în putere, a dus. Se întrecea la bodega de pe uliţa "sfatului" cu alţii ca el şi trecea apoi ţanţoş să-l vadă "primarele" care stătea pe trepte şi el cu paharele lui numărate de-aşişderea, aşa "ca-ntre bărbaţi". Într-o primăvară s-a poticnit însă, pînă într-acolo încît Vasile, cumătrul lui, l-a adus acasă ca pe mireasă. Îngăduitoare, Maria l-a culcat şi l-a învelit, dojenindu-l ca pe un copil, ca de fiecare dată cînd se-ntrecea cu paharele lui pe care, cu tot păcatul, femeia le blestema din rărunchi ca pe "ucigă-l toaca". Secerat de puterea vinului, bărbatul, încrîncenat să ţină obiceiul pămîntului, a visat cum zăcea pe pămîntul rece, lîngă gardul dinspre livadă, şi că, deodată, un stol de hulubi albi au năvălit dintr-un petec mare şi fierbinte de lumină precum soarele primăvăratec. Dintre toţi, unul purta deasupra capului un inel de lumină şi-l bătea cu aripile, într-o mîngîiere dulce care l-a făcut să tresară, treaz, ca-n ceasul în care a venit pe lume. De atunci, numai rîvna şi fala este de bădia, care se jură către tot satul că i s-a arătat în vis Aglaie, paznicul temniţei din cetatea Sevastia, care s-a aruncat în lacul îngheţat alături de cei patruzeci de soldaţi prigoniţi pentru credinţa lor, care a sfîrşit apoi muceniceşte, strigînd bucuros: "Şi eu sînt un creştin!"...

Ziua în care vin crăiesele...

* Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de Mărţişor



"Mamă, mai e mult pînă cînd vin crăiesele?" Zile la rînd, femeia i-a acultat frământarea boţului de copilă care se zbătea în coşmarurile ei ca de pe altă lume, de fiecare dată ştergîndu-şi lacrimile de pe obraji, mută, îngînînd cîte o un “Doamne-ajută”, doar, doar, va veni şi ceasul în care Irinuca ei se va ridica să zburde cu ceilalţi ţînci pe uliţa plină de strigătele de bucurie din amiaza aproape primăvăratică.
Niciodată nu i-a stricat voia, niciodată nu i-a spus că zânele pe care le aşteaptă ea n-au trăit decât în povestea ştiută de la “mamaia”, de teamă să nu strice vraja aceea în care-şi pusese de-acum nădejde că o să-i învie copila, să nu mai îndure atâta suferinţă. Acolo, în casa de sub pădure, sărăcăcioasă dar plină de lumina poveştilor numai bune pentru leacuri de suflet, Irina, fetiţa bălaie şi firavă, a învăţat că mai pe la-mplinirea iernii "Crăiasa Primăvară" şi "Crăiasa Iarnă" coboară din stele cu un caier de foc şi cu unul de zăpadă, la care tot torc şi tot împletesc, împărţind daruri de bucurie şi de fericire pentru cei suferinzi, iar de atunci, de cînd s-au oprit cu caleştile lor strălucitoare pentru prima oară printre muritori, cam de pe vremea cînd încep mugurii să mijească oamenii poartă fundiţe împletite din focul care face iarba să crească şi din răcoarea iernii care acoperă lanurile cu plapume groase de omăt, fără de care belşugul verilor n-ar mai fi cu putinţă.
De fiecare dată, în nopţile lungi care-i ardeau obrajii de la focul acela blestemat care s-a cuibărit în trupul ei firav, adunat de pe uliţă într-o amiază cu ger cîinos cînd i-a cerut omului de zăpadă să vorbească precum în poveştile bunicii, de fiecare dată se-ntîlnea în visele ei cu cele două crăiese care-i aduceau daruri, de torcea şi-mpletea, pînă dimineaţa, cînd se trezea lac de sudoare. Niciodată însă n-a isprăvit şnurul acela în care aduna de zor foc şi zăpadă, şi care, "odată atins, învie pînă şi morţii", cum spunea bunica. "Încă nu e dată vremea", o liniştea mama de fiecarea dată cînd venea să vegheze la suferinţa boţului, "o să vină şi crăiesele şi ai să ieşi să le-ntîmpini, la poartă", spunea femeia, parcă amăgită şi ea de-acum de poveste, cu gîndul la ziua în care nădăjduia să plîngă de bucurie.
Nopţi la rînd fetiţa a tot tors şi a împletit în visele ei, muncită de gîndul că, poate, vor veni şi zorii aceia cînd roşul jăratecului şi albul zăpezii se vor împreuna odată în împletitura aceea miraculoasă. Zilele, mai lungi de-acum şi mai luminoase, şi le petrecea căutînd cu privirea departe, pînă spre poala dealului unde se zărea casa bunicii, minunîndu-se de dansul soarelui care, tot "mamaia" i-a spus că de fiecare dată, primăvara cică, s-ar preface în fecior şi ar coborî la horă, în sat. Într-o dimineaţă însă Irinuca a tresărit din somn frămîntată de gîndul că n-o să mai scape de frigurile şi de focul care o ţineau în casă încă de pe vremea ultimei ninsori. S-a frecat la ochi, aproape lăcrimînd, apoi s-a trezit în braţele mamei care, aproape şoptit, i-a spus cu vocea sa blîndă: "hai, mai ia o gură de ceai fierbinte şi o să ieşi şi tu pe uliţă, că as’ noapte nu te-a mai învăluit focul aşa de tare". Atunci, a zărit fundiţa din visele sale prinsă cu grijă la pieptul mamei, împletită ca de fiecare dată, în roşu şi alb, aşa cum ştia din povestea bunicii văpaia focului care face pomii să-nflorească şi albul imaculat al iernii care îi aducea mereu atâtea bucurii. Irinuca a atins-o uşor, de teamă parcă să nu risipească vraja, după care s-a ridicat din braţele mamei ca şi cum însuşi focul ei de atâtea nopţi fusese doar un vis, apoi a zbughit-o pe uşă până-n mijlocul ogrăzii vestind înspre uliţa plină de veselie, cu mânuţele împreunate la gură, căuş: "Uraaa, uraaaaaaaaa, s-au întors crăiesele buniciiiiiiiiiiiiiiiiiiii" !


Cînd îngerii coboară din vise...


* Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de "Moşii de iarnă", când se dă de pomană de sufletul celor adormiţi întru Domnul

Potop de-ar fi, în fiecare an, în sîmbăta de dinaintea lăsatei secului a Postului Învierii Domnului se duce să-şi dea pomelnicul la biserică şi să împartă "poale-n brîu", vin şi alte bucate despre care mereu spune că "le-a plăcut pe lumea asta morţilor". Niciodată nu s-a întors din drum. A mers înainte, ca Ana lui Manole, pentru jertfa ei de toate iernile şi de toate verile fără de care nu i-ar tihni nici Paştele şi nici Rusaliile, cu ceilalţi "moşi", de pe vremea cînd înfloresc bujorii în grădină...
Acu’ vreo cîţiva ani în urmă, nu mai ştie bine dacă or fi şase, şapte, moşii s-or pomenit odată cu Babele primăverii, pe-tunci întîrziată bine. Şi se scutura Dochia de nu mai dovedeai să găseşti cărarea, iar cînd a ajuns la cimitir, a dat că nu mai era crucea de lemn pusă la căpătîiul tatălui. Fusese o iarnă atît de grea încît sărmanii satului au ajuns să fure pînă şi crucile din cimitir, ca să nu moară de frig. În ziua aceea şi-a împărţit pomana printre sughiţuri de plîns şi a făcut ceva ce încă îşi bănuieşte, cu toţii anii care au trecut şi cu toate mărturisirile de la spovedanie care n-au fost deloc puţine. A blestemat şi i-a stropşit din rărunchi pe cei care i-au lăsat mormîntul tatălui fără crucea zveltă din lemn uscat de brad, le-a alduit „de dulce” la amărăştenii aceia de ia fost a doua zi ruşine să-şi amintească de câte i-au stat pe limbă, cu toate că mereu se fereşte să nu facă ceva care ar putea să-l mîhnească, chiar şi pe lumea cealaltă, pe cel care acum crede şi spune la toată lumea că-i este "al doilea înger păzitor"… Pe seama asta mereu stă să-i înfrunte pe toţi cei care mai rîd de ea şi o sfătuiesc "să-şi trăiască viaţa", iar ea îşi vede de rânduielile moştenite de la bunica precum o maică de la mănăstire şi le spune poveştile sale care, cu anii, s-au înmulţit mereu.
De fiecare dată, chipul părintelui i se arată în vis, mereu în locuri minunate, greu de povestit în vorbe, iar asta o face să creadă că "tata este în Rai". Prima oară i s-a arătat la cîteva zile după prohod, cînd a venit la ea bărbatul chipeş şi a rugat-o să caute în dulapul din odaia cu zestrea cureaua lui cea nouă pentru care îngerul ei păzitor era numai suflet şi ţinea la lucrul acela ca la ochii din cap pentru că era făcută de cumătrul lui din megieşi. Abia atunci şi-a dat seama că, în durerea lor, cei ai casei au îngropat mortul fără curea la pantaloni, pe care, apoi, au dat-o de pomană, ca tatăl ei să meargă la judecată ţanţoş, aşa cum ieşea duminicile în sat. După aceea, cînd mai să se-mplinească patruzeci de zile, l-a visat în ogradă unde i-a spus din ce butoi să ia vin să pună pe masă, la praznic. Cei ai casei au dat din mînă a nesupunere şi au desfundat alt butoi, însă cînd a pus piciorul pe scara beciului, cumătru’, care vine mereu să-i ajute, trei sticle au căzut, aşa, ca din senin. S-au făcut ţăndări de s-au cutremurat şi frat’su şi mumă-sa care n-au mai avut ce să tăgăduiască. De venit însă, numai la ea vine, la "copilul lui", cum o alinta pe cînd era mică. La ceilalţi, rar. În opt ani, Anica, mumă-sa, l-a visat doar de două ori, şi atunci supărat, în vreme ce la ea nu mai ţine minte de cîte ori i-a călcat visele, mereu împăcat şi senin. De multe ori, atunci cînd nu mai răzbeşte să-şi care povara crucii, se roagă la tat’su ca la Dumnezeu s-o ajute, iar el n-o lasă niciodată.
Ultima oară, a venit de i-a arătat cartea aceea cu chestionare de circulaţie unde zăcea certificatul ei de naştere, rătăcit şi căutat cu disperarea că de-acum trebuie să-şi scoată “duplicat”, de s-a ciudit zile la rând şi a umblat scuipându-şi în sîn uimită de întâmplarea care a făcut-o şi mai tare să creadă că în lumea lui, acolo pe tărâmul heruvimilor, tatăl ei tresare la frământările pentru care, cu sfială, îl cheamă mereu s-o-ntărească. I-a zîmbit şi a mîngîiat-o pe creştet ca atunci cînd era mică şi venea de la şcoală cu cîte un zece şi i-a spus să facă sarmalele un pic mai mărunte pentru praznicul pe care nu-l uită în nici un an, orice nevoi ar trece peste cei rămaşi acasă. A muncit o noapte întreagă la nişte sarmale cît nucile, de care s-au minunat toţi mesenii. În ziua aceea, a pomenirii, pe cînd părintele citea la colivă, a simţit o apăsare uşoară pe umăr despre care şi acum se jură că "a fost tata". Multă vreme n-a spus la nimeni, de teamă să nu-l alunge dincolo, în visele din care încă mai vine din cînd în cînd. Îl cheamă mereu şi-l pomeneşte cum ştie ea mai bine, iar cînd nu mai dovedeşte de greutăţi plînge de-ţi frige inima, aşa ca un copil bătut, şi spune repetat, printre sughiţuri adînci, că pe ea "numai tata" a iubit-o de cînd se ştie...
*Articol publicat în cotidianul „Evenimentul”, regional al Moldovei, sub pseudonimul Bogdan Moroşanu