rădăcini...

Copilul bălai, din faţă, cel cu cămaşă albă, sunt chiar eu, in clasa a IV-a...

Eu si Fetele Mele... Slideshow: Moroshan’s trip from Roman, Romania to Baia Mare was created by TripAdvisor. See another Baia Mare slideshow. Create your own stunning slideshow with our free photo slideshow maker.

          Amintiri din livada cu pomi albi…

Melancolii de Gustar...

Asfinţit de soare peste livadă

În fiecare an, de cum treceau ploile sântilieşti, de ne mai puteam învrednici şi noi, cei mici, să scoatem nasu’ din veranda vopsită în galben, ieşeam din casă zburdând de bucurie că ne puteam cocoţa iarăşi în pomii cei bătrâni care păzeau colţul de livadă dinspre bătrânul Blagău, un megieş cumsecade care nu ţin minte să ne fi certat vreodată pentru cât i-am încâlcit iarba, de fiecare dată când scormoneam sub lespezile de piatră după zolomâzdre, cum le spuneam noi la salamandrele pestriţe la care ne dădeam ghes să ne treacă peste mână, de trei ori, ca să ne aducă noroc. Acolo am făcut şi eu ochi, cu toate primăverile şi verile din tabloul cărora niciodată n-au lipsit pomii albi ce umbriseră în tinereţea lor streaşina casei bătrâneşti în care copilărise tata şi unde, acum, ca-ntro petrecere fericită a sorţii, a pus temelie vărul meu “Gheorghe din văi”, cum îl ştie lumea peste şapte sate pe ceteraşul cu diplomă de conservator plecat să-şi caute norocul prin americi… Şi uite-aşa copacii cei falnici, cu forme copiate parcă dintr-o expoziţie de artă plastică, mi-au insoţit mereu amintirile precum nişte personaje de-aievea care au stat la masă şi cu bunicii, şi cu tata, şi cu noi toţi cei patru copii care ne împărţiserăm cireşii ce strajuiau gardul ogrăzii, la fel ca şi pomii dinspre bătrânul Blagău. Făcusem aşa, după rânduiala oamenilor mari care stăpâneau pământurile dimprejur, cu rodul lor cu tot, iar din tot pâlcul acela ce semăna cu o grupă de soldaţi pe loc repaus ştiu ca şi acum că “gemenii” şi-i arvunise Marişca, sora mai mare... Pomul meu s-a nimerit să fie unul crescut în forme ciudate pe care-l asemuiam atunci cu o “madonnă” graţioasă, cu bust şi cu şolduri parcă ispititor unduite, iar după ce plesneau mugurii de se umplea de frunze cât o monedă dintr-acea veche, de trei lei, cu “coafura” à  la Angela Davis, o militantă de culoare de peste ocean în mare vogă prin anii copilăriei mele. Chiar şi aşa, stăpâni cum eram, fiecare cu pomul lui după apucăturile noastre de oameni mari, niciodată nu ştiu să se fi-ntâmplat să n-ajungă la toată casa prunele acelea “de le-ai fi mâncat din ochi”, cum spunea mama de la care am învăţat cea mai deliciosă “reţetă” pentru zilele de post, moştenită de la “moaşa din sat” (bunica dinspre mama, adică), reţetă care, în toiul rodului, fie lunea, miercurea, sau vinerea, şi mai cu seama în postul cel mare al Sântei Mării, nu se pomenea să se ciunteasca (să se termine, adică) de la masă cu “poamele albe” pe care le mâncam cu pită neagră, o pâine dulce ca mierea care se potrivea ca nimic altceva pe lume cu prunele zemoase şi galbene ca ceara...

Aşa au trecut primăveri şi veri şi toamne triste, mulţime de anotimpuri care au adus cu ele alte şi alte poveri peste trunchiurile şi aşa bătrâne ale pomilor ce străjuiau colţul livezii precum o grupă de recruţi... Si-mi mai aduc aminte cum într-o zi nebună de vară, aşa cum mai dă şi acum peste noi acolo sub poalele Pietrosului de după care răsare soarele acasă în fiecare dimineaţă, în ziua aceea pe care n-am s-o uit niciodată o furtună răzleaţă a frânt pentru totdeauna trunchiul “madonnei” mele pe care am găsit-o cu un braţ rupt zăcând la pământ de-a valma cu prunele de-acum în puterea pârgului peste care zumzăiau o multime de sclepţi, cum se spune la mine la viespile gălbui şi nesuferite de care fugeam mereu de teamă să nu ne-nţepe, care se adunau de fiecare dată roiuri, roiuri la pomii “albi” din livadă pe vremea  cand copacii erau numai buni de scuturat.              

Aproape plângând, îmi aduc aminte cum am cules câteva poame pe care le-am înghiţit, cu noduri, jelindu-mi pomul şi roadele lui pe care le simt şi acum în măduva fiinţei, cu parfumul lor cu tot care-mi stăruie precum o pecete în amintirile mele din copilărie. De-atunci, de fiecare dată la vreme de vară, aşa mai pe la mijlocul lui Gustar când dă pârgul în coamele pomilor albi, nu s-a pomenit vreodată zi de post lăsată de la Dumnezeu să nu fi râvnit la poamele galbene ca ceara care-mi îndulcesc parcă de-aievea sufletul într-o minunată aducere aminte despre zilele în care căutam zolomâzdre să ne treacă peste mână, doar, doar, ni se va-mplini câte-un vis...

               

Dragostea care dă putere...

Hăăăi, cu moşu', la deal...

Moşu de la Vale, Vasile a Danciului...  Avea doi boi cât doi elefanţi, în fiecare primăvară mă lua "pogonici", adică, pe înţelesul tuturor, ajutor la plug, aram cu el toate moinele (pământurile mai de deal, adică) Dăncenilor... Preţ de vreo două săptămâni, la vremea aratului, lipseam de la şcoală şi mergeam cu el, călcam brazda şi o semănam să rodească şi pe urmă mă-ntorceam la şcoală unde recuperam cursurile astfel pierdute, iar la sfârşit de an şcolar luam şi premiu, nu pe cel dintâi, da eram mereu între premianţii clasei  :)  Când eram mai mititel mă "căra" pe grapă unde punea nişte brazde, şi pe mine lângă ele ca să apese bine colţii grapei pe ogorul proaspăt arat, apoi, după ce m-am făcut mai mărişor, pentru că avea "bdizuială" în mine, de-acum, mi-a dat altă responsabilitate: mă punea să merg pe marginea sămănăturii, încolo şi-coace, pe ogorul arat şi grăpat, ca să ştie/vadă el până unde să-mprăştie grăunţele de ovăz pe care-l semăna cu mâna dintr-un sac pe care nu ştiu cum şi-l lega pe după gât, într-un fel anume, cu un nod al cărui meşteşug numai oamenii gospodari ca "moşu" (aşa spuneam noi la Moisei la "bunic") îl ticluiau să stea bine acolo, sub greutatea boabelor...

Mi-l amintesc, primăvara, cînd se prăvălea geană de asfinţit peste ziua scurtă şi răcoroasă, păşind uliţa încet, ca şi cum ar fi împărăţit peste hotarele timpului, îndemnîndu-şi Florenii spre Raiul de-acasă, într-un fel cum n-am mai auzit niciodată, nici pînă atunci, nici de atunci încoace. Pe mine mă ascundea într-un ghem de fîn pe care-l trăgea anume de la gura boilor, îndemnîndu-mă să aţipesc în căruţa ce se legăna molcom, spunîndu-mi de fiecare dată că trebuie să cresc mare ca să aibă cu cine ara "la primăvară". Apoi, după ce visele mele presărate cu toporaşi şi nori movulii de liliac se sfîrşeau în bătătură, mă lua în braţe, uşor, parcă temîndu-se să nu alunge vraja somnului, învelit în sumanul care mirosea a cetină şi a pămînt reavăn abia scăpat din mustul zăpezii. "Hai, gura moşului, hai, că am ajuns", aşa mi-a şoptit primăveri la rînd, pînă cînd n-am mai încăput nici în culcuşul de fîn din căruţă şi nici în sumanul de lînă bătut la piua de la izvorul cel mare, "a lui Dragoş"...

După aceea, alte primăveri la rînd, m-a luat ş’ i m-a-nvăţat cum se mînă boii şi cum se-ntoarce brazda, ca să nu rămînă seminţele nerodite, iar de fiecare dată cînd mi se părea că orizontul se ascunde din calea noastră, mă-ndemna mereu spunîndu-mi, iarăşi şi iarăşi, cu drag, "Hai, gura moşului, hai, că am ajuns". Şi niciodată nu cerea nimic pentru darurile sale ziditoare de fiinţă, ba, mai mult, pe cît snopii semănăturilor noastre de tot felul erau mai îndesaţi şi cu bobul mai greu, pe atît de mare-i era şi fala că port dulcea lui osîndă mai departe şi că n-o să piară nici numele şi nici dragostea lui, cu care i-a hrănit pe toţi, fără să numere de cîte ori dă. Tîrziu, după ce mă făcusem şi mai mare, într-o dimineaţă geroasă din ultima iarnă presărată cu poveşti despre "Fata Pădurii" şi despre mucenici făcători de minuni, trimisese vorbă să vin să mă ia în braţe, aşa cum mă luase de atîtea ori în primăverile noastre cu soare şi cer senin.

A fost prima oară cînd “moşu’ de la vale”, cum îi spuneam bunicului dinspre tata, nu mi-a şoptit nimic. Însă lacrimile care-i brăzdau obrajii şi focul de-acum abia pîlpîind din privirea lui m-au făcut să pricep că era pe drum, înspre tărâmul mucenicilor din poveştile spuse în serile de după săniuş, drese mereu cu mere ionatane coapte în broadăr, cu mireasmă de toamnă şi de iarnă, deopotrivă. De atunci, în toate dimineţile împovărate în care orizontul năzuinţelor cotidiene pare a nu se mai sfîrşi, vorbele lui îmi străbat zilele ca un fior, spunîndu-mi, de fiecare dată, "Hai, gura moşului, hai, că am ajuns..."

Cu dragoste, vărului Gheorghe "din Văi"...

Pingu ista a fost recuperat și mi-a fost dăruit de către
o moiseiancă cu sufletul frumos, Dna. Liliana Mihali

A rămas în memoria colectivă a moiseienilor şi nu numai a lor drept „Gheorghe din Văi”…  Vărul meu bun cu care păzeam vacile pe când eram copii, pe Valea Morii, locul de unde acest Paganini al Nordului de Maramureş şi de ţară a visat prima oară să întreacă ciocârliile văzduhului cu prima ceteră mesterită din draniţă şterpelită copilăreşte de la uncheşu’ Gheorghe, tatăl viitorului virtuoz, mare meşter de case făcute din bârne şi musai draniţâte (şindriluite, adică) ca la carte cum numa’ pe la noi a lăsat Dumnezeu dar. Si tare le mai facea bine, si le acorda, si le incorda, pana ce, in cele din urma, ceterile facute cu mana lui semanau al naibii de bine cu instrumentele nuzicantilor abia ititi pe-atunci pe sticla, spre mirarea si deliciul babelor din sat. Ne facea la toti ceteri, pretul, minim, pe care mi-l amintesc sa-l fi platit vreodata fiind acela sa-i pazim Sambolea lui, zile la rand, pana ce-si ispravea opera, ca nu cumva sa scape vaca, doamne fereste, in otava la „mosu’ de la vale”, cum ii spuneam noi bunicului comun dinspre tata, om darz pe care varu’ la mostenit poate mai mult decat si-ar fi dorit batranul Purdea... Asa s-a ridicat varutu’ meu, de-acolo, de langa noi, mai intai din Vai, din catunul care desparte si acum Stanistea de Izvorul Negru, unde a avut norocul sa-l aiba vecin pe Dumitru Horjului, ceteras si el si ceasornicar, si depanator radio-TV, si filozof neaos cu buna stiinta de carte si cu dragoste intru Domnul, ne-am cu el, cu varu’, zic, si mult mai mult pentru cine (mai) recunoaste faptul ca, poate, geniul (si stiu ce vorbesc!) varului meu intre veri ar fi intarziat sa se arate daca Dumitru Horjului n-ar fi pus mana la zidirea celui mai complex ceteras pe care l-a dat Moiseiul si ma tem ca si Maramuresul de Nord... Veseliti-va pret de o nemurire cu el, aici, si rugati-va sa-i ajute Dumnezeu in haiduceala lui culturala si sentimentala din indepartata America, unde a ajuns fara sa stiu, eu cel putin, ca si-ar fi dorit vreodata sa ajunga, departe de nuntile carora, prin prezenta lui, le dadea o aura aproape mistica. „Zi ceteras mai cu foc” si bucura-te ca suntem cu totii alaturi de tine, aici, intr-o minunata si unanima amintire, intr-un fior de nunta perpetua amprentat, sunt sigur, in fiinta oricui a avut norocul sa joace o invartita dupa cetera ta maiastra !!! Multumesc Domnului ca mi-a dat asa un var in neamul Purdenilor, drept pentru care marturisesc ca voi ramane dator chiar si dincolo de moarte, amandurora, deopotriva, adica lui Dumnezeu si maiastrului meu var... 
(Mulţumiri speciale tizului meu Claudiu Danci pentru că mi-a  făcut o mare bucurie cu poza postată sub titlul acestui text)